Din ce in ce mai bine!!

  Calatoria este cea mai buna metafora pentru viata!

  Provocarile specifice unei excursii ne ajuta sa intelegem si sa facem fata mai bine provocarilor vietii. Pentru unii viata inseamna sa fie prinsi intr-un loc si sa se supuna unor reguli artificiale, destul de diferite de cele ale Naturii...

  Dar pentru unii, care au sange de nomad, insasi viata este o calatorie si nu se supun decat unor reguli firesti Vietii. Prefera sa faca parte din ecosistemul Naturii, decat din vreun ecosistem strain Naturii, precum este cel artificial al societatii umane capitaliste de azi...

  Stramosii mei au fost vanatori-culegatori si viata lor a fost o continua calatorie. Iar organismul uman este perfect adaptat sa faca fata acestor feluri de provocari ce apar in mod firesc in cadrul unei vieti naturale. Sa indure foame sau frig, sa faca fata necunoscutului, sa aleaga rapid, in functie de context. Nu suntem inca perfect adaptati sa facem fata nefirescului unei vieti care nu are aproape nimic cu modele Naturii. Si sper ca niciodata nu ne vom aliena intr-atat incat sa ne "adaptam" nefirescului...

  Suntem adaptati sa fim liberi, nu sclavi! Sa traim sub cerul liber, deschisi necunoscutului, si nu inhamati la jug. Cea mai mare parte a vietii speciei noastre am fost animale salbatice, nu domestice. De unde si pana unde trebuie sa tragem in jug? De cand altii trebuie sa ne mulga si sa ne fure copiii? De cand acest lucru a devenit "normalitate"?... De cand nu ne mai conducem noi si ne conduc altii?... Odata preferam libertatea sigurantei. Si eram perfect adaptati acestui fel de viata nesigura, dar libera!

  Sau cel putin asa sunt eu!

  Oricum, sunt incantat de mine! Sunt incantat de cat de perfect sunt alcatuit! Evident, perfect alcatuit pentru o viata in mijlocul naturii, sub cerul albastru, infruntand provocarile specifice unei astfel de vieti. Sunt un dezastru in ce priveste alt tip de viata! Sunt chiar un dezastru! Nevasta si copiii mei pot confirma acest lucru... Sunt asemeni calutului ala din desenul animat care nicicum nu voia sa traga la jug!

  Odata stateam intr-o camera de camin si afara ploua. Stiam ca ploaia va continua saptamani la rand si ca va fi nu numai ploaie, dar si frig. Iar eu ma pregateam sa plec, sa infrunt sau indur toata ploaia sau frigul asta. Asa cum altii se pregatesc zi de zi sa infrunte o noua zi de munca... Eram incantat de simplu fapt ca plec iarasi la drum, dupa 4 zile de odihna si mancare buna, cu hainele curate si uscate! Stiam ca pot indura astfel de conditii o saptamana sau chiar  zece zile fara prea mari probleme... Ce a urmat a fost un pic diferit de ce mi-am inchipuit, insa mi-a intarit convingerea si intelegerea ca suntem animale perfect adaptate la astfel de provocari!

  Ploua si plin de putere si entuziasm, cu o bicicleta enorm si prostesc de incarcata, am plecat spre Munchen si spre Alpi, cu gandul ca voi ajunge intr-o saptamana la Garmish Partenkirchen unde aveam niste rude si stiam ca ma pot reface si ca de acolo voi vedea ce fac mai departe. Cum am iesit afara am facut o greseala imensa care ar fi putut sa ma coste mult mai mult. Ploaua tare de multe zile si apele se revarsau, asa ca am ajuns intr-un loc unde soseaua era inundata, iar apele nu erau statice, ca un lac, ci erau ca un rau. Am zis ca merg inainte si cat de curand ies eu pe undeva, ca apa nu poate fi prea mare. Asa ca am mers inainte. Apa a tot crescut si a tot crescut si a trecut de rotile bicicletei! Iar eu continuam sa merg pe ploaia aia cumplita, prin apa aia mare si care se si misca... Ce s-ar fi intamplat daca ar mai fi crescut apele? As fi putut eu sa opresc si sa ma intorc... Nu stiu... Cert este ca aproape tot bagajul meu era sub ape. A scapat doar ce era sus, din fericire laptopul si sacul de dormit. Am mers o gramada prin apa aia mare si pana la urma, obosit si complet ud, am reusit sa ies cumva intr-o zona de teren neinundat si sa ajung la pista de bici ce mergea spre Dunare de-a lungul canalului Dunare-Rin. Dar acum hainele mele erau complet ude! Si urmau multe zile de frig si ploaie! Mare greseala facusem! Toata ziua am mers doar pe ploaie si frig si efectiv nici un minut nu s-a oprit ploaia aia si nici o clipa nu a fost cald... Mergeam si ma rugam, Doamne da-mi putere sa merg inainte, o rugaciune care se referea si la momentul de fata si in general. Spre seara am oprit sub un pod, am montat cortul si mi-am intins toate hainele la uscat. Izoprenul, laptopul si sacul de dormit erau uscate, dar restul era complet ud... A doua zi ploua la fel de tare, asa ca am hotarat sa raman sub pod. Daca mergeam pe stilul asta de hotarari puteam sta sub pod urmatoarea luna... Dar imi era prea frig, Asa ca am petrecut-o in cort, sub pod. 

  Ce sa zic, intentia mea nu e sa povestesc cu de-amanuntul ce mi s-a intamplat. Ideea este ca pana la urma nu numai ca am indurat la greu frig si umezeala, dar, asa cum ma avertizase parintele Ionut, am luat de la el un virus sau ce of fi luat, ca o saptamana de zile sistemul meu digestiv a fost cu totul dat peste cap. Parintele imi spusese ca el s-a imbolnavit de virusul asta si o saptamana a fost la pamant, nu a putut manca nimic si i-a mai trebui o saptamana sa isi revina. Si ca dupa el s-a imbolnavit si nevasta-sa si a avut aceleasi manifestari. Cat sunt eu de sanatos, exact aceleasi manifestari am avut si eu si o saptamana nu am mancat nimic, pt ca nu puteam si tot ce am reusit sa bag in mine am scos repede afara pe toate partile. Doar ca eu a trebuit sa merg din greu si sa indur si frig. Iar organismul meu a facut extrem de bine fata acestei saptamani de mers cu bici, frig si foame. Totusi, am ajutat si eu un pic organismul: mi- a fost clar ca nu are rost sa ma chinui sa mananc. As fi consumat mai mult energie incercand sa mananc. Si mai stiam din experienta ca daca renunt la mancare o saptamana, repede nu o sa mai imi fie foame, si ca am destule resurse sa indur o saptamana fara sa mananc nimic. Asa ca am mers inainte, acceptand ca a manca nu mai este posibil pt mine o vreme si, de asemenea, ca am de tras si in ce priveste haine ude si frig. Si am incercat sa ma bucur de calatorie chiar in aceste conditii! Si chiar am reusit, facand o oarece disociere intre ceea ce simtea trupul si ceea ce simteam eu. Drumul pana la Dunare l-am facut in doua etape si am reusit sa ma bucur de ultima portiune, unde am si reusit sa ma ratacesc un pic. Insa pana la urma am ajuns la Dunare. Aici mi s-a dezaxat roata de la bici. Plecasem cu ea stricata si reparata in ce priveste dezaxarea asta, asa ca putem spune ca dragii mele micute chinezoaice i- a recidivat boala. Am reparat-o cu ajutorul sculelor unui om de treaba si am plecat mai departe. Pana la Munchen chiar nu a plouat si drumul a fost incantator! Din ce in ce mai bine! Apoi, de cand am intrat pe pista de bici a raului Isaar a fost si mai ca lumea. Drumul de la Munchen pana la Bad Tolz a fost de vis. De vis!! A fost super! Sufletul meu se bucura enorm! Am intalnit si o biciclista frumoasa cu care, va vine sa credeti, am vorbit despre campurile morfice si despre sistemele auto-organizante! Imediat dupa Bad Tolz am gasit o zona superba de pus cortul, intr-o zona cvasi-salbatica si de aici, fara bagaj am facut ceva excursii prin imprejurimi. Ce mai tin minte, ca nume, lacul Tegernsee.... Dar aici mi s-a stricat definitiv bicicleta si pana la Bad Tolz am mers pe langa ea! Si azi ma uimesc de unde atata putere pe un animal ce in conditii normale mananca in fiecare zi si petrece in confort termic?.... Dar eu eram bucuros si incantat vazand pe viu, la lucru, perfectul meu organism! Adevarul ca si eu imi potentam aspectul fizic cu ajutorul celui psihic. Eu nu traiam ca un animal suferind, ci ca unul bucuros, care stie ca in curand sortii potrivnici se vor schimba cu altii, favorabili! Poate ca un pic are dreptate si fata aia de zice ca nu mananca. Poate ca noi, oamenii, si nu numai, ne luam hrana si de altundeva, unde se intra prin bucurie si stralucire... Poate!

Dupa ce mi-am reparat bicicleta, drumul pana la Garmish a fost incantator! Absolut incantator, printr-o lume de o frumusete salbatica. Ma bucuram la gandul ca lumea Europei mai are inca habitate naturale! Ca mai are inca zone unde raul curge liber, fara indiguiri si ca aici mii de animale, printre care si noi, oamenii, ne bucuram de o lume care inca traieste dupa legile firesti ale Naturii! Ma bucuram si ca in curand o sa mananc ceva cald si ca o sa fac un dus fierbinte! Eu sunt omul care cel mai ult se bucura si apreciaza minunile civilizatiei!!

 Am ajuns pe seara la Garmish si, plin de incredere, am dat telefon rudelor mele! Le-am zis ca am ajuns si mi-au dat adresa. Repede am intrat intr-un bar si am rugat pe cineva sa imi arate cam unde vine respectiva adresa, pe telefonul lor. Aici lucrurile au inceput sa devina ciudate... Nimeni nu gasea pe harta adresa repsctiva. Cineva mi-a zis ca exista o adresa asemanatoare, dar in alt oras, unul pe langa Munchen!... Am dat din nou telefon rude lor mele si, fiind un pic mai specifici in exprimare, mi-au spus ca ei. U stau in Garmish, ci undeva pe langa Munchen... Si cand mi-au zis asta era déjà noapte!! Unde sa merg eu acum? Fratele meu, decide repede ce este de facut! Nici o secunda nu mi-a luat sa imi revin si sa imi indrept toata atentia spre ce am de facut. Nu aveam harta a zonei sau a orasului cu mine, dar, desi nu mai fusesem niciodata pe aici, aveam in minte o harta perfecta, chiar detaliata a zonei (pasiunea mea de a naviga pe Google Earth) si stiam unde trebuie sa merg, unde exista un loc bun de pus cortul! De la oameni mai afla seem ca urmatoarele zile va fi mai degraba frumos, soare!

  Ca de obicei m-am orientat perfect si dupa ceva vreme eram iesit din oras, mergand spre locul meu. De fapt speram sa ajung pe o anumita pista de bici ce mergea de la Garmish spre lacul Plansee si care strabatea o zona salbatica, unde puteam pune cortul fara probleme, as fi avut si apa si intimidate cateva zile cate imi propuse seem eu pentru a vizita aceasta superba zona a Alpilor Bavariei. Dar am si noroc in viata, nu numai curaj si cunostinte si, pana la acea pista de bici, am gasit un loc perfect, langa rau, unde am stat cinci zile!

  Ziua urmatoare a fost una din cele mai frumoase zile ale acestei lungi excursii cu bici prin Europa: am ajuns la un loc in care de mult doream sa ajung: lacul Eibsee! Si a fost numai soare!! Am mers cu bici fara bagaj si intreaga zi am petrecut-o bucuradu-ma de peisajul nemaipomenit oferit de munti si de lacul plin de insule pitoresti. Din ce in ce mai bine! Am inceput sa imi revin si cu burta si am inceput sa mananc! Evident, salata de papadie. Oricum, avem ceva mancare, caci o carasem cu mine inca de la Erlangen... Celelalte zile le-am petrecut facand excursii prin imprejurimi, zona fiind plina de piste de bici, de lacuri si de peisaje  incantatoare! Am mai avut o bucurie: cautand un internet, am ajuns intr-un McDonald unde sef de restaurant era un roman! Asa s-a bucurat de mine ( si eu de el) ca am fost chiar surprins. Exact ca Nita, s-a bucurat ca sunt roman si ca poate vorbi in romaneste cu un roman. Exact asa as face si eu acum, in Austria fiind! Ma bucur enorm cand mai pot vorbi cu un calator roman ce trage la hotelul unde lucrez! El m-a ajutat sa comunic un pic pe net si mi-a dat o gramada de mancare! Dumnezeu sa il binecuvinteze! Chiar daca a fost si soare, totusi, celelalte zile au fost mai mult ploioase si de multe ori m-a mai prins ploaia. Dar acele cateva momente de soare si caldura sufleteasca cu care am fost binecuvantat prin acel sef de restaurant au intors cu totul balanta! Hainele mele au fost spalate si puse la uscat in ziua aceea cu soare. O zi doua de mancare buna si caldura si organismul meu s-a refacut complet! Sufletul meu insa a reusit sa construiasca continuu o lume plina de soare!

  De aici, am plecat mai departe spre Plansee, spre alte aventuri necunoscuti si minunate!

Pe o ploaie cumplita...

In Germania am stat ceva mai mult de o luna si cam tot timpul a plouat si a fost frig. Si cu toate acestea, am amintiri foarte dragi legate de aceasta tara. In primul rand este foarte frumoasa! Si nu ma refer doar la Alpii Bavariei, zona Berchtesgaden sau Garmishpartenkirchen (oare am scris corect?), ci ma refer la absolut toata tara! Peste tot pe unde am umblat doar case frumoase, paduri, poieni verzi, drumuri de bicicleta, lacuri... Mi se parea ca sunt continuu undeva la Campusel, in vremea copilariei mele...

Si oameni foarte de treaba! Datorita unei idei preconcepute, credeam ca germanii sunt aroganti si indiferenti, dar nu a fost deloc asa! Chiar deloc!

Din zona Salzkammergut am plecat spre Pasau si, dupa ce am mers o vreme pe partea austriaca a Innului, am trecut pe cea germana. Era mult mai pe gustul meu! Era mult mai multa salbaticie, germanii au acum un program de resalbaticire a cursurilor raurilor! Lasa cumva ca raul sa se mai reverse, sa creeze pe langa el lacuri si mlastini si aici incep sa apara multime de pasari si de animale salbatice. Ploua si era ceata si peste tot verdeata! Daca faceam abstractie de pista de bici, imi parea ca sunt intr-un tinut uitat de timp, de pe vremea dinozaurilor, o Natura mustind de vitalitate  si mister...

Ploua! Mainile imi erau inghetate pe ghidon si bocancii musteau de apa. Nu mai vorbesc pantalonii! Dar eu eram odihnit, tocmai plecasem de la Nita, si incantat de orice mi se intampla! La un moment dat, spre seara, am vazut un loc frumos, exact la marginea raului, unde aveam si bancuta, si cos de gunoi si un copac. In rest era poiana. Aici am hotarat sa pun cortul. Cred ca nu prea aveam voie, caci era ceva gen Wildlife Reserve... Oricum, ce puteam face? Pe campie pasteau niste caprioare care au fugit cand am venit eu. De asemenea, am speriat si cativa iepuri. Pe rau se vedeau lebede si se auzeau multime de rate... Era super!

Ploaia se oprise sau ploua foarte marunt, oricum, am reusit sa imi montez cortul fara sa   ud lucrurile prea tare. Am cules papadie proaspata si am mancat pe saturate diverse, caci aveam rezerve destule. A doua zi dimineata cerul era la fel de mohorat si am hotarat brusc ca azi va fi o zi de pauza! M-am plimbat in sus si in jos, am mancat, am cantat... Imi parea ca sunt o pasare libera... Deodata, din ceata au aparut niste copii foarte veseli si apoi tatal lor, conducand un carut in care mai era un copilas. Il chema Hans si era extrem de vorbaret, mi-a povestit o gramada, in timp ce copilasii se jucau. M-a invitat chiar la el acasa sa fac un dus fierbinte, tinand cont ca de ceva vreme eram cam murat... Mi s-a parut ca l-as fi incurcat prea tare, si am refuzat. Atunci a zis ca daca tot am de gand sa merg pe pista Dunarii, cand voi ajunge la Ulm, sa trec pe la el (acum el era la parintii lui). Am acceptat aceasta invitatie bucuros. Spre uimirea mea, a revenit catre seara si mi-a adus o gramada de mancare de foarte buna calitate, desi nu ii cerusem. A motivat ca asta a fost dorinta nevestei lui si ca impreuna ma asteapta la Ulm. 

Mi-a adus sucuri de fructe 100% naturale, banane si alte fructe, carne, branza si ciocolata. Cred ca a fost impresionat de salata mea de papadie!...

Am continuat drumul pana la Pasau, de aici pe pista Dunarii pana la Regensburg si de aici spre Nurnberg. A durat o gramada de zile strabaterea acestei distante caci eu nici nu merg tare si, din cauza ploii, o zi mergeam, una dau doua sau chiar trei stateam pe loc. Am pus cortul doar in zone salbatice, pe margined Dunarii, bucurandu-ma de spectacolul Naturii. In zilele de pauza petreceam intr-o stare de semiextaz ca sa zic asa, incantat, bucuros, multumit, recunoscator, plin de incredere si exaltare chiar! Cum se oprea ploaia bantuiam pe afara, incantat de spectacolul norilor si frumusetea Naturii, fara teama ca imi voi uda bocancii, care erau oricum foarte uzi de nu stiu cate zile.

Ca toate sa fie minunate, imediat ce am iesit din Regensburg mi-a explodat o camera. Motivul era ca se tocise de tot cauciucul si se rupsese! Greseala mea, evident... adica pe de o parte neatentie si pe de alta parte, ignoranta. Nu ma gandeam ca cauciucul originar la bicicletei, chinezesc fiind, putea fi atat de slab calitativ incat sa se toceasca complet dupa nici 40 de zile de mers...

Trebuie sa ma intorc in oras cu bicicleta pe geanta, incarcata nebunesc de greu (eu aveam cu mine bagaje in ideea ca imi gasesc de lucru si raman pe undeva, aveam tone de bagaje!), sa gasesc un magazin si sa imi cumpar un cauciuc nou, si o camera noua... Dar, asa cum m-am obisnuit sau cum m-a obisnuit viata, nu stiu de unde atata noroc sau bunavointa asupra mea, langa mine a oprit un biciclist, Stefan il chema, si s-a oferit sa ma ajute! S-a dus el repede in oras, avand si bicicleta si stiind si locul, si mi-a cumparat o camera si un cauciuc! Doamne ajuta! Desi imi parea ca acest eveniment ma va pune jos, in jumatate de ora eram iar la drum!! Am vrut sa ii dau bani, dar a zis ca acesta este cadoul lui pentru mine, ceva gen Pay it forward...

De ce ar fi putut sa ma puna jos aceasta intamplare? De atata amar de vreme ma ploua. Si azi speram sa ajung la Nurnberg, sa dorm la manastirea orthodoxa, in sfarsit intr-un loc calduros! Sa imi spal si eu hainele si sa reusesc sa le usuc! Eram cam la pamant cu rezistenta si vroiam sa ajung la Nurnberg in seara aceea. Fara Stefan mi-ar fi luat cateva ore si nu as mai fi putut ajunge... Ar fi trebuit inca o noapte sa o dorm pe ploaie... dar cu el tot raul s-a intors inspre bine! Eram asa bucuros!! Doamne, slava Tie!! Exista speranta! Oamenii pot fi buni unii cu altii! Pot si empatici! Pot da ceva din timpul lor celorlalti! Doamne ajuta!!

S-a oprit si ploaia si culmea, a iesit un pic si soarele!!

Drumul a fost superb, mergeam de parca zburam, asa eram de bucuros si cantat tot timpul! Dar pas cu pas a venit seara... Am reusit sa intru in Nurnberg spre noapte. Aveam adresa manastirii, dar habar nu aveam pe unde era locul! Nu aveam harta a orasului si era aproape noapte... Am intrat intr-un bar si am rugat un tanar sa imi arate pe telefonul lui cam cum sa ajung la adresa cautata. Am fost ajutat imediat, dar locul era exact in extrema nordica a orasului, iar eu eram in sud... Oricum, cu incredere in steaua mea, am mers cu putere inainte si mai mult din experienta, intr-un oras mare, complet necunoscut si pe intuneric am ajuns la manastire! Dar era 11 noaptea, luminile stinse... o, Doamne, nu ma lasa!... E, pana la urma am ingrosat obrazul, am sunat, a venit o maicuta si pana la urma m-au primit! Imi parea ca e un vis frumos cand faceam dus si apa fierbinte imi incalzea corpul! Mi-am spalat toate hainele si am dormit ca un imparat, pe cearsafuri albe! Mi s-a adus de mancare enorm si am mancat ca un leu infometat. Ziua aceea ca sa ajung, nu ma mai oprisem sa mananc... A doua zi am fost la slujba, a slujit mitropolitul, si apoi am fost invitat din nou la masa, de aceeasi maicuta care a avut grija de mine si cu o seara inainte. Mahnirea mea a fost ca mitropolitul nu a dorit sa vorbesca cu mine. Ma asteptam sa ma invite la masa lui si sa vorbim impreuna... La plecare maica a vrut sa imi dea 10 euro si niste fructe! Probabil ca aratam ca cineva care are nevoie de bani... Am refuzat banii razand, dar am luat merele. Si atunci nu m-am putut abtine si i-am spus maicii ca odata noi am si vorbit prin mail... intr-o vreme cand eu eram preot... si ca eu nu sunt chiar asa sarac, ci doar ca imi place sa calatoresc cu bicicleta de-a lungul Europei... si ca in ultima vreme m-a cam plouat. A ramas pe moment un pic uimita si imediat s-a vazut ca si-a schimbat modul vorbirii fata de mine... Aceasta maica de treaba, stareta manastirii, mi-a adus aminte de zilele de demult cand mergeam prin Romania la manastiri si peste tot intalneam multa ospitalitate!

De aici mi-am continuat calatoria, pe ploaie, spre Erlangen, unde m-am intalnit cu parintele Paun Ionut, un om deosebit! Printr-o scurta corespondenta il instiintasem de intentia mea de a face o calatorie prin Europa cu bicicleta si m-a invitat cu drag sa trec pe la el, daca ajung si prin Erlangen. Iar eu am ajuns la Erlangen fara alt motiv, decat sa ma intalnesc cu el! Am stat la Erlangen 4 zile, mai précis intr-un camin studentesc unde imi pregatise parintele loc de cazare. Tot timpul asta a plouat, dar pentru mine a fost o perioada de odihna, iar discutiile indelungate cu parintele mi-au produs o mare bucurie! Parintele este si doctorand totodata. Il cunostea personal pe Karl Cristian Felmy, scriitor orthodox de care eu sunt pur si si plu incantat! Asa ca am avut ce sa discutam! Intr-o seara, cand parea ca ploaia s-a mai potolit, am reusit chiar sa iesim la o terasa, alaturi de alti doi doctoranzi, si ei la fel de filozofi! A fost foarte frumoasa aceasta perioada "erlangheza" a mea!...

Iar dupa patru zile, pe o ploaia cumplita, am plecat mai departe, spre Munchen si spre Alpi!

Prin provincia Alpujara

Prin desertul Tabernas am intalnit un tanar german ce se indrepta spre Orgiva, spre Beneficio, o asa zisa comunitate alternativa, unde traiesc hippioti... Cum itinerariul mi-l fac intotdeauna de la o zi la alta, in functie de circumstante, am hotarat sa merg la Beneficio. Ma indreptam spre Barcelona, asa ca am schimbat cu exact 180 de grade directia si m-am indreptat spre noua mea locatie. De aici ma gandeam sa ma reintorc la Malaga si sa iau autobuzul spre Romania.

Drumul spre Orgiva m-a purtat din Tabernas prin provincial Alpujara, un defileu oarecum paralel cu linia tarmului, ce despartea muntii Siera Nevada de cei ai coastei, o zona superba, deluroasa, plina de livezi de maslini si migdali. Iar deasupra lor se vedeau crestele inzapezite ale muntilor. 

Vremea a fost frumoasa si, cu toate ca era sfarsitul lui decembrie si eram destul de sus ca altitudine, nu era frig: am dormit fara probleme in cort.

Pe marginea drumului cresteau lamai, salbatici, neingrijiti, dar plini de lamai mici si acre, foarte bune ca sursa de vitamina. De asemenea, inca am mai gasit rodii - sunt mare iubitor al acestor fructe! Maslinele nu sunt bune de mancat culese direct, au nevoie de un proces de prelucrare, asa ca legat de ele a trebuit sa imi pun pofta in cui. In schimb am cules tone de migdale! Iarna este anotimpul fructelor in sudul Spaniei! In ultima vreme cam 90% din hrana mea era constituita din aceste fructe! Zona asta este superba, dar destul de slab populata si perioada in care am calatorit a coincis cu perioada sarbatorilor de iarna, asa ca si daca as fi vrut sa cumpar ceva, ar fi fost inchis. 

A fost perfect asa, am calatorit cateva zile fara sa vorbesc cu nimeni, inconjurat doar de frumusetea Naturii! Era iarna si, desi eram in sudul Spaniei, erau multime de paraie, asa ca aveam apa proaspata si buna din belsug! Anul nou l-am petrecut intr-o livada de maslini, in susurul unui astfel de parau si inconjurat de verde si capre salbatice! Am gasit aici si lamai si o multime de rodii! Am facut si focul si am petrecut noaptea de anul nou in jurul focului, sub cerul instelat, zicand si eu o rugaciune de multumire pentru ce a fost si de speranta pentru ce va veni! Am cantat singur, cat am putut de tare, toate cantecele pe care le stiam. Multumesc lui Dumnezeu pentru toate!! Ce viata frumoasa duc! E clar ca eu am sange de nomad, din moment ce aici, in mers, in miscare ma simt eu acasa! Cum oare am eu sange de nomad? Cum reusesc eu sa rezonez cu stramosii mei ce au trait acum 10.000 de ani si se ocupau cu vanatoarea si culesul si toata averea lor era cortul, armele si ... binecuvantarea Naturii?!...

A doua zi dimineata in pustietatea asta aud o masina!... Era proprietarul livezii, cine stie ce treaba avea pe acolo... Oricum, s-a bucurat ca m-a intalnit si a zis ca pot sta acolo si un an de zile! M-am felicitat in sinea mea ca nu am cules toate lamaile, ci am luat doar cateva! El le-a cules pe celelalte cateva, in timp ce eu mi-am strans bagajul! Ne-am urat reciproc un An Nou cat mai bun si fiecare a plecat in drumul lui.

La un moment dat, dupa o zi sau doua sau trei, nu mai stiu, am ajuns la Orgiva si de aici, indrumat de oameni, am gasit mica vale in care traiau hipiotii si care este cunoscuti sub numele de Beneficio. Valea era absolut superba, strabatuta de un parau, plina de verdeata si urca spre muntii Siera Nevada! Era chiar un paradis. Insa ce am intalnit acolo, comunitatea umana, m-a cam dezamagit. Nu e problema lor, e a mea, ma asteptam sa intalnesc altceva. Erau mai mult ca copiii strazii, foarte mizerabili si fumau tot timpul marijuana. Oricum, erau oameni buni, dar cam esuati, din punctual meu de vedere... Nu... Prefer ca singurul meu cuvant despre ei sa fie si sa ramana acesta: sunt oameni buni. 

Mi-am pus cortul undeva langa parau, am primit indicatii de unde sa iau apa curata pt baut - era undeva la izvoare, evident, unde era o cascada! Aici am facut si baie!! Super!! Era dusul oferit de Mama Natura comunitatii! Am bantuit prin imprejurimile superbe, am urcat sus pe vale cat mai departe am putut, dar la un moment dat a trebuit sa ma intorc, sa nu ma prinda noaptea. Langa cortul meu am mai gasit un altul, al unui cuplu tanar de englezi, Ben si Charlotte. Super!! Iar si iar parte de oameni frumosi! Am facut focul impreuna, am mancat impreuna - ei au pus la mijloc mancare gatita, eu fructe: rodii, lamai si migdale.

Am vorbit cate in luna si in stele cu ei despre lumea asta minunata in care traim, despre sansa schimbarii ce ne sta inainte... La un moment dat ei au mers la culcare, iar eu, atras de muzica tribala ce se auzea din cortul mare din centrul Comunitatii, am mers intr-acolo. M-au primit cu drag in cortul lor (era un cort Indian foarte mare, in mijloc fiind un foc mare). Toti stateau in jurul focului, fumau si cantau din tobe, fiecare in ritmul lui sau in felul lui, dar ceea ce iesea era super misto! Mai canta cineva la chitara, cineva la vioara si oricine vroia era liber sa improvizeze la orice instrument voia (lingura si cana, de exemplu). Am stat pana aproape de dimineata band ceai din darul lor si ascultand muzica din darul lor. Sincer sa fiu eu nu prea am dat nimic in schimb, doar recunostinta in gandul meu si m-am rugat pentru ei. Daca stau bine si ma gandesc, poate ei vad lucrurile altfel decat mine si, din punctul lor de vedere, nu sunt ratati de loc! Oricum ei nu fac nici un rau, ei nu exploateaza Natura, ei nu silnicesc si nu fura pe nimeni, nu sunt aroganti si nu cauta sa minta si sa linguseasca pe nimeni. In plus, in mijlocul lor poti invata ingaduita si libertatea! Cantecul sau modul in care ei canta spune multe: fiecare este liber sa se alature in felul lui propriu, asa cum simte, asa cum poate! Intelegand ca participarea fiecaruia aduce sau poate aduce ceva unic! Exista deschiderea! Cantecul lor este deschis oricarei creativitati! Cantecul lor este o libera impreuna creatie, bazat de comuniunea de simtire dintre ei.

A doua zi am petrecut-o in parte discutand cu Ben si cu Charlotte. Uimitor, ei nu sunt mandri ca sunt englezi! Considera neamul lor ca un neam tiran care a subjugat lumea. Zic despre ei ca sunt norocosi ca s-au nascut in lumea bogata, dar ca nu sunt deloc mandri de neamul lor... M-au intrebat foarte multe despre neamul meu, ce inseamna pentru mine a fi roman?... Niciodata nu am tendinta proteasca sa ma plang de neamul meu, dar datorita contextului, datorita emotiei ce se crease in cadrul acelui dialog, am vazut, pentru prima oara, multe aspecte pozitive ale faptului de a fi roman. Charlotte e jumatate indianca si era foarte interesata de tiganii din Romania sau de pretutindeni.

Spre seara ei au plecat si exact la cateva minute dupa ce ei au plecat, in locul lor a venit un tanar german. Era un iubitor al locului si traia de ceva timp in sudul Spaniei, fie stand ceva mai mult timp intr-un loc sau pur si simplu calatorind cu rucsacul in spinare. Mi-a povesti de un loc in Cabo de Gata, numit San Pedro, unde exista izvoare de apa calda, unde este perfect de locuit iarna. Si cu el am facut focul impreuna si am mancat impreuna, eu punand la mijloc fructe. Am stat cu el pana noaptea tarziu, vorbind de una si de alta! Visul lui era sa isi cumpere o caravana cu care sa calatoreasca prin lume si, o parte din caravana, sa o transforme intr-un atelier mestesugaresc. Zicea ca se pricepe sa repare orice si ca din asta ar putea trai... Doamne ajuta! Eu i-am povesti de visul meu de a imi cumpara o mica ambarcatiune cu panze si sa traiesc in Mediterana, castigandu-mi banii din practicarea unei mici activitati turistice...

Urmatoarea zi am mai urcat iar pe vale in sus, era asa frumoasa!! Se vedeau muntii si ma bucuram ca mereu aveam paraiasul langa mine! Mi se parea ca Viata este din plin aici, binecuvantand locul si oamenii!

La un moment dat mi-am luat la revedere de la Florian si am plecat mai departe!

Cat iubesc acest "am plecat mai departe"!...

Am ajuns la o culme, dupa care am coborat intr-o vale si iar am urcat si iar am coborat, in drumul meu intalnind sate vechi, paduri, livezi, doua lacuri superbe la marginea carora am si campat, am trecut si culmea cea mare si m-am indreptat spre mare si spre Malaga...

La Malaga speram sa pot sat la Ben si la Charlotte, care ma invitasera la ei!

Ce frumoasa este viata!