Se lăsa seara, bătea
vântul și eu trăgeam tare ca să trec de Almeria și să găsesc un loc de dormit,
speram eu, undeva în Parcul Național Cabo de Gata. Totuși noaptea a venit prea
repede (sau merg eu prea încet) așa încât între Almeria și Retamar, un mic
orășel, a trebuit să îmi fac tabăra... Am avut noroc, căci era o zona semi-deșertică
și era loc destul unde să pui cortul, dar nu prea aveai nimic să te ascunzi de
vânt și bătea un vânt tare... Tot timpul în Spania am avut un vânt groaznic,
mai ales în zona Gibraltar, care se numea Levante. Uneori trebuia sa te dai jos
de pe bicicletă, așa de tare era... Am părăsit șoseaua și am mers prin niște
boscheți spinoși, exact ca în filmele cu mexicani (chiar mă așteptam să apară
de undeva vreun coiot) până lângă doi măslini uscați, unde mi-a părut un pic
mai adăpostit și cumva, din bicicleta și niște crengi și haine, am iîncropit un
fel de paravan împotriva vântului...
M-am bucurat un pic de
peisaj și mai ales de apusul grandios, am mâncat migdale și portocale și ce-oi
mai fi mâncat, apoi am mers direct la culcare!
A doua zi, înainte! Oare
ce va fi astăzi?!...
Ce bine este să fii liber!
Libertatea mi-e mai dragă ca orice! Și înțeleg libertatea nu ca posibilitate să
faci ce ai chef, când vrei – asta e o tâmpenie. Libertatea ca nesiguranță, ca
dezmărginire! Să nu știi mâine ce va fi! Cât de fascinantă este o astfel de
viață! Cât de liberă! Și de unde până unde nebunia asta a siguranței?! Și
pentru ce? Pentru o viață de animal închis într-o grădină zoologică?... Ori eu
sunt nebun, ori majoritatea oamenilor nu înțeleg că viața ar putea fi și
altcumva! Oricum, nu reușesc să exprim ceea ce vreau... Să nu fi prins de nici
un lanț... Viața ca o continuă minune, ca un mers peste ape! Iar daca apele – o
singură dată – nu se întăresc sub picioarele tale, aleluia!
Era o vreme frumoasă și
repede am ajuns la un lac plin de flamingi. Aveam posibilitatea să îi văd
printr-un binoclu și nu mă mai săturam să mă uit la ei. Până la urmă am plecat
și, pe nesimțite, am intrat într-un alt fel de peisaj, fascinant și neobișnuit
pentru Europa: aici semăna mai mult cu Africa, cu Marocul, unde voisem să
ajung, dar, după ce mi-am recalculat finanțele, a trebuit să renunț... Totul
era piatră goală. Marea era albastră! Cerul era albastru! Eram super încântat:
prima oară într-un astfel de habitat!
Destul de repede șoseaua asfaltată
s-a terminat, iar drumușorul a început să urce. Cu multă apă și mâncare la mine
(aveam de gând să petrec cât mai mult aici), m-am avântat în acest peisaj
tuareg! Zilele astea au fost unice și superbe! Eram așa de fascinat! Să văd eu
palmieri! Zona s-a format în urma unor erupții vulcanice și munții sunt toți ca
niște piramide, cam tocite, dar e super ca lumea! Și peste tot palmieri și
cactuși. Și stâncă goală! Și cer albastru! Spre seară, după ce am urcat și
coborât într-una (cel puțin așa mi s-a părut) am părăsit drumul și m-am
apropiat de mare, găsindu-mi un loc perfect apărat de vânt, dar care nu oferea
o imagine spectaculoasă. Oricum, până seara târziu, am bântuit pe unde am
putut, uitând de oboseală și foame! Ca un copil bucuros, alergam peste tot, să
văd, să ating, să fiu și eu acolo, în mijlocul acestui peisaj ”deșertic”! Aș fi
vrut să fac o baie, dar erau alge...
Dimineața am plecat mai
devreme, hotărât să găsesc un loc mai spectaculos și mai ferit de vânt, unde să
îmi petrec câteva zile! Visam la un loc care să aibă o ieșire mai bună la mare.
Ziua asta a fost superbă, am întâlnit și vizitat multe locuri frumoase, dar
prea publice (aici era parc national si nu puteai sa pui cortul chiar asa, in
public, nu era voie!). Am gasit apă pentru a-mi reface proviziile, am facut și
o mică baie, așa, ca să mă dau mare și am întâlnit un ciclist din Germania, ce
mergea spre Maroc cu care m-am înțeles foarte bine, fiind amândoi pe aceeași
lungime de undă. Spre seară am găsit un loc de vis unde să dorm, un fel de ”oază”,
plină de palmieri și verdeață! Un mic râu săpăse o mică vale și, chiar dacă râul
apărea doar când ploua, crease un loc mai umed și mai ferit de soare și vânt,
așa că acolo era plin de verdeață: un loc perfect de camping pentru câteva
zile! Aveai priveliști frumoase în jur, posibilitate să faci focul și o ieșire
către o mică plajă. Mi-am pus cortul, am făcut focul și am petrecut ca un
pustnic, mulțumind lui Dumnezeu și bucurându-mă de cerul înstelat! Mi-am fâcut
focul chiar sub un palmier, ca în filmele cu mexicani! Chiar se putea citi
coroana palmierului pe cerul înstelat!
A doua zi m-am întâlnit cu
un american, care nu avea cort și nici izopren, ci dormea direct într-un sac de
dormit. Am făcut focul, am mâncat împreună, am discutat o grămadă, ne-am
înțeles foarte bine! Avea o grămadă de apă și a doua zi când a plecat, mi-a
lăsat ceva apă! Mare lucru apa!
Am mai stat o zi și o
noapte aici, plimbându-mă liniștit prin acea pustietate. Îmi propusesem să îmi
petrec Crăciunul aici. Dar niște rangeri ai parcului, patrulând, m-au văzut și
mi-au zis foarte frumos, că nu e voie să fac focul și să campez aici, așa că
după trei nopți petrecute în acest mic colțișor de rai, am plecat mai departe!
Am ajuns la Agua Amarga, pe un vânt cumplit... Acolo: surpriză: un perete de
stâncă albă era plin de peșteri, de chilii săpate în el și la care se putea
ajunge foarte ușor. Într-una din ele mi-am pus cortul, iar în cea de lângă
mine, o englezoaică și un italian se pregăteau de Crăciun! M-au invitat și pe
mine, am pus și eu ce mai aveam în comun cu ei, am făcut focul, am mâncat,
italianul a cântat la chitară, a fost frumos! Eram plin de bucurie și de un
sentiment de dezmărginire: un italian, o englezoaică și un român, într-o
peșteră din Spania, cântau la chitară și vorbeau – în aceeași limbă, despre
atât de așteptatele/doritele schimbări ce se petrec acum în lume și care unesc oamenii!
M-au întrebat o grămadă despre ce înseamnă să fii român, despre cum mă simt eu,
ce este specific noua, și așa mai departe.
Afară bătea un vânt
cumplit, chiar ploua și noi, exact ca în poveste, petreceam de taină într-o
peșteră!...
Chiliuța mea...
